Concrete House, Bucureşti

Cum s‑a pornit de la filosofie de viaţă şi s‑a ajuns la crearea unui nou material

 

Proiect: Bogdan Gyemant‑Selin

Text: Ștefan Ghenciulescu, Cosmin Caciuc

Foto: Cosmin Dragomir

___________________________________

 

Ca să parafrazăm un banc mai vechi, casa din beton nu e de fapt o casă, şi nici nu trebuia să fie la început din beton. Micul centru de activităţi a fost iniţiat de un cuplu dedicat activismului civic şi eco­logic şi care îşi dorea neapărat o construcţie „verde”. Inventarea materialului termo şi hidroizolant nu a fost cerută prin vreo temă, ci a rezultat dintr‑un proces îndelun­gat de propuneri, probleme, con­trapropuneri, căutări şi dintr‑un foarte special parteneriat din­tre arhitect, client, constructor şi producătorul materialului.

Teodora Zăbavă şi Mircea Toma se ocupă, împreună sau separat, de lucruri extrem de diverse: de la libertatea presei şi democratizare la drepturile minorităților şi ale categoriilor defavorizate, de la protecţia mediului la pro­grame comunitare şi de educaţie. La un moment dat, au devenit proprieta­rii unui teren de doar 213 m2 pe o străduţă ce făcea parte, înainte de război, din mahalaua bucureşteană a precupeţilor din zona Gării de Nord. Acum stă ascunsă în spatele peretelui de blocuri din anii ’60. Pe lot exista o construcţie pe parter, deteriorată şi care nu mai putea fi recuperată (fiind construită din resturi de la bombardamente).

Foto: Cosmin Dragomir, Bogdan Gyemant‑Selin (proces)

Cei doi au intrat în contact cu arhitectul Bogdan Gyemant‑Selin și i‑au cerut un proiect pentru un loc de petrecere a timpului liber pentru 30–35 de copii cu vârste între 1 şi 5 ani, însoţiţi de părinţi, înţeles deopotrivă ca un loc de joacă, socializare şi educaţie alternativă. Un loc în care şi copiii, şi părinţii să se simtă bine, cât mai prietenos şi cât mai depărtat atât de spaţiile educaţionale instituţionalizate, cât şi de caracterul isteric al locurilor de joacă comerciale.

Dimensiunile modeste și caracterul voit domestic au dus în mod natu­ral la numele de „casă”, care i‑a rămas până astăzi. Era nevoie de spaţii cât mai diferite, deschise, dar şi posibil de separat, de nuclee tehnice şi de circulaţie şi de o legătură bogată şi diferenţiată cu grădina şi oraşul. Flexibilitate era alt cuvânt‑cheie: casa trebuia să îndeplinească funcţiunea dorită – cu spaţii de joacă, de învăţat şi de dormit şi un loc pentru părinţi la demisolul deschis către o curte engleză; însă ea trebuia să poată fi uşor transformată în spaţiu de birouri şi ate­liere pentru funcţiuni creative şi chiar într‑o locuinţă propriu‑zisă. Deci, un loc eficient, variabil, prietenos şi, evident, „verde”.

Și, foarte important, toate acestea trebuiau să fie posibile în limitele unui buget care să nu îl depăşească pe cel al unei construcţii convenţionale corecte.

Foto: Cosmin Dragomir, Bogdan Gyemant‑Selin (proces)

Ce înseamnă casă cu adevărat sus­tenabilă? O căutare şi o critică a paradigmei majoritare

Primele idei şi discuţii priveau o soluţie cu structură din lemn. Imposibil, pentru că, în România, în contexte urbane dense, aşa ceva nu se acceptă legal. Odată lemnul eliminat, arhitectul şi clienţii au explorat împreună o serie de soluţii. Discuţia a trecut de la un nivel primar – al materialelor naturale – la cel al unei sustenabilităţi mai profunde, legată, de exemplu, de ideea recuperă­rii unor elemente de la construcţii existente. În consecinţă, s‑a studiat folosirea unor tronsoane structurale de la o fabrică demolată; apoi a traverselor de cale ferată; în sfârşit, crearea unei structuri din beton în al cărei amestec ar fi intrat resturi concasate. Niciuna dintre aceste posibilităţi ingenioase nu s‑a dovedit via­bilă, pur şi simplu pentru că legea cere reomologarea completă (deci acredita­rea oficială, după experimentări standardizate şi un proces administrativ greoi) a materialelor reciclate.

Ultima tentativă de‑a păstra ceva din ideea de reciclare a fost aceea de‑a se realiza un schelet din beton nou, însă în care măcar pereţii de umplutură să fi fost din cărămizi recuperate, inclusiv din căsuţa veche ce a trebuit demolată. Această variantă ar fi trecut de pompieri şi avizări, dar nu şi de analiza termo­grafică: problema din fizica construcţiilor izolării slabe, dar mai ales a punţi­lor termice. O problemă care nu se rezolva, însă măcar se atenua, odată acceptat compromisul unei construcţii complet noi, cu structură din beton şi cu alte mate­riale în plus pentru compartimentare şi izolare.

Adică la fel ca imensa majoritate a clădirilor din România (şi din Europa, de fapt, cu excepţia poate a ţărilor nordice şi a unor porţiuni din Elveţia şi Austria). De obicei în astfel de cazuri încerci să suplineşti lipsurile unei struc­turi convenţionale prin aglomerarea de finisaje și echipamente: o superizolare a pereților și golurilor, în primul rând, şi apoi instalaţii performante pentru o încălzire şi ventilare economice, eventual echipamente pentru aport de energie solară, eoliană, geo etc. etc.

Foto: Cosmin Dragomir, Bogdan Gyemant‑Selin (proces)

A fost un moment de criză, dar şi prilejul pentru a regândi în mod esen­ţial conceptul de sustenabilitate. Să ne amintim puţin: arhitectura ecologică a început ca un fel de alternativă aventuroasă, a început să prindă, a devenit din ce în ce mai relevantă odată cu răspândirea unei conştiinţe publice gene­rale şi, mai ales, cu dezastrul din ce în ce mai evident al încălzirii globale şi se transformă într‑o normă, un set de standarde şi proceduri cuantificabile pentru toate construcţiile, de obicei marcate prin iniţiale ezoterice: LEED (Leadership in Energy and Environmental Design), BREEAM (Building Research Establishment Environmental Assessment Methodology), ZEB (Zero Energy Building) şi aşa mai departe. În anumite ţări şi din perspectiva anumitor standarde, sustenabi­litatea înseamnă cu adevărat o filosofie a construirii şi locuirii. Astfel, trebuie să foloseşti materiale cu consum redus de carbon – atenţie! nu doar în cazul exploa­tării, ci şi al producerii, transportului şi odată cu dispariţia construcţiei (astfel, e stupid să faci o casă dintr‑un material superecologic, dar pe care să‑l aduci de la mari depărtări, dar şi să te mândreşti cu un material puternic izolant, dar a cărui producere poluează). Într‑un sens şi mai larg, sustenabilitatea se referă şi la resursele sociale (cum protejezi şi dezvolţi comunităţile), economice (o creş­tere non‑distructivă şi care să poată fi, da, susţinută pe termen lung şi fără sacri­ficii pentru generaţiile viitoare) şi aşa mai departe.

Bogdan Gyemant‑Selin este un adept convins al acestei sustenabilităţi de dincolo de regulamente, dar şi extrem de preocupat de ceea ce numeşte comportamentul natural al unei clădiri: adică exact ceea ce clădirile tradiţionale reuşeau în mod firesc – să respire, să aibă schimburi fireşti cu mediul ambiant, să reacţioneze sănătos la umiditate, îngheţ şi încălzirea solară, să îmbătrânească şi apoi să se dezafecteze nepoluant.

Foto: Cosmin Dragomir, Bogdan Gyemant‑Selin (proces)

Obsesia termoizolării absolute duce, mai ales în cazul celebrei case pasive, la o izolare aproape completă a interiorului de exterior; în locul pereţilor tradi­ţionali realizaţi dintr‑unul, maximum două materiale, lucrăm astăzi cu o multi­tudine de straturi de termo şi hidroizolaţii, o grămadă de materiale care ascund construcţia şi blochează fluxurile naturale higrotermice; multe dintre ele au şi o durată relativ scăzută (şi în orice caz diferențiată de viață) și întotdeauna creează zone de îmbinare problematică (cu solul, cu acoperişul sau cu terasa/balconul, la goluri etc.). Dincolo de aceasta, e totuşi puţin ciudat ca în numele sustenabilităţii şi al dragostei de natură să creezi clădiri care refuză de fapt contactul cu aceasta, bule ermetice a căror funcţionare complexă şi controlată nu îţi dă voie, de exem­plu, să deschizi iarna fereastra şi să miroşi zăpada proaspătă.

Foto: Cosmin Dragomir, Bogdan Gyemant‑Selin (proces)

Mono‑material şi casă anti‑pasivă

Această critică a sustenabilităţii standardizate a născut principalul moment de cotitură al proiectului. Dacă tot devenise betonul inevitabil, de ce să nu îl pui mai mult la treabă, şi de fapt să îl şi onorezi, transformându‑l într‑un material care nu doar să poarte, dar să şi închidă şi să izoleze? Bogdan i‑a con­vins pe clienţii săi că merită să încerce să revină la o filosofie tradiţională a locu­irii, dar prin intermediul unui material modern.

Trebuie spus că, inclusiv în acest punct, arhitectul nu se gândea la o inven­tare completă a unui material. Ştia că există o casă experimentală din beton ter­moziolant, dezvoltat de către biroul Bearth & Deplazes din Elveţia, şi mai multe programe de dezvoltare din partea unor mari concerne (nimic finalizat însă). Nu s‑a reuşit aducerea în România a vreuneia dintre aceste tehnologii, de altfel încă neduse până la capăt, aşa că a apărut cel de‑al doilea moment crucial – decizia de‑a gândi şi realiza în România un beton termoziolant. Evident, un astfel de demers depăşea domeniul strict al arhitecturii, aşa că Bogdan a contactat echipa liniei de producţie din beton condusă de către Gabriela Nahoi, Aurora Capanu din cadrul Lafarge România (în prezent CHR România, prin finalizarea procesu­lui de achiziţie de către CHR Irlanda), echipă ce s‑a implicat imediat şi cu entuzi­asm în proiect. Susţinerea lor nu s‑a limitat la consiliere şi livrarea de materiale. Specialiştii au devenit un actor esenţial al procesului; cercetarea aplicată a dus la gândirea, testarea, realizarea şi agrementarea unui produs inovator.

Foto: Cosmin Dragomir, Bogdan Gyemant‑Selin (proces)

Din studii şi discuţii şi mai multe variante de agregate, a intrat în scenă un mate­rial local, uşor, scoria bazaltică, folosit în trecut ca material de izolare. După tot felul de combinări, transformări şi teste a apărut betonul perfect portant şi a cărui capacitate de izolare o depăşeşte pe cea a unui perete gros din cărămidă efi­cientă. Şi care era chiar mai performant decât îşi imaginase arhitectul, ce nu spe­rase decât la buna rezolvare a transferului de căldură. Experimentele au arătat însă că el are o excelentă rezistenţă la apă, ceea ce a permis eliminarea completă a oricărui strat de hidroizolare. S‑a obţinut astfel într‑adevăr un mono‑mate­rial, un beton care putea forma singur fundaţiile, planşeele, pereţii şi acoperi­şul. Carcasa structurală din beton monolit de 45 cm grosime nu ţine casa, ci devine casă.

Cam tot ce ţine azi de conformarea şi construirea unei case – structura, urmată de închideri, apoi de diferitele finisaje, a fost regândit; nu doar mecanic, ci şi din punctul de vedere al fizicii construcţiilor, într‑un mod aproape scanda­los, raportat la practica obişnuită în construcţii. Astfel, deşi noul beton izolează bine, performanţa energetică a clădirii – clasa C – nu străluceşte în termenii ZEB. O încălzire eficientă şi economică duce iarna spaţiile la circa 18°C, şi nu la exa­geratul nivel de 24°C. Însă aici intervine confortul de dincolo de indici. Iarna care a trecut a arătat că nu pare umezeală, pereţii respiră şi se se adaptează lent la schimbările de temperatură. Inerţia termică e mare – casa ţine căldura şi dă timp corpului să se adapteze. În plus, încălzirea prin pardoseli funcţionează acolo unde trebuie – în zona „de viaţă”.

La aceasta se adaugă un alt dispozitiv inovator, o piele din placaj de plop netratat, ce în unele zone integrează şi depozitarea. Placajul dă o suprafaţă „caldă” şi confortabilă către interior, acoperind radiere dinspre beton. Mai mult de atât, nu a fost lipit, ci montat la o distanţă de câţiva centimetri faţă de pereţi. Stratul de circulaţie de aer astfel rezultat contribuie în mod semnificativ la con­vecţia aerului în camere şi creează o pernă de aer care funcţionează ca izolant. Acest lucru a fost demonstrat prin măsurători efectuate iarna trecută: există o diferenţă de trei grade între suprafaţa interioară a betonului şi cea a placajului dinspre cameră.

Foto: Cosmin Dragomir, Bogdan Gyemant‑Selin (proces)

Placajul de care vorbeam mai sus este un exemplu foarte bun al unui con­cept holistic de sustenabilitate şi de experimentare arhitecturală care nu s‑a oprit la inventarea unui beton termoizolant. Tâmplăria este din lemn de molid netratat, iar ventilarea se realizează pur şi simplu prin deschiderea ferestre­lor. Rosturile dintre tâmplărie şi pereţi sunt izolate printr‑un strat din fibre de cânepă. Încălzirea prin pardoseli este asigurată de o centrală termică pe lemne, expusă sculptural la parter, ca un şemineu ultramodern. De altfel, fumul rezultat din arderea lemnelor (combustibil regenerabil) este mai puţin poluant decât cel produs de arderea gazului, iar cenuşa poate fi folosită ca îngrăşământ, ca să nu mai adăugăm preţul scăzut de achiziţie a materialului combustibil primăvara.

La exterior, a fost amplasată o plasă de aluminiu (la rândul ei, produsă local, la Slatina), ce va susţine o perdea vegetală. Aceasta va diminua încălzirea pereţilor în timpul verii şi va funcţiona împreună cu grădinile suspendate ce urmează a fi realizate pe acoperişuri ca un al doilea înveliş al casei şi ca o compensare a supra­feţei de pământ pierdute în urma construirii.

Un alt experiment, care ţine nu de sustenabilitate, ci de explorarea poten­ţialului unui material, este tratarea unei părţi a modului interior de servi­cii. Compania producea deja aşa‑numitul beton dezactivat pentru pardoseli, o suprafaţă foarte structurată, asemănătoare mozaicului tradiţional. Aici, mozai­cul a urcat pe perete, betonul dezactivat fiind aplicat în premieră pe o suprafaţă verticală a cărei granulozitate contrastează puternic cu faţa mult mai netedă a celorlalţi pereţi şi a lemnului. De fapt, nu e vorba de un finisaj aplicat unui perete, ci de o contopire – faţa special tratată şi cofrată a betonului devine mozaic. 

Foto: Cosmin Dragomir, Bogdan Gyemant‑Selin (proces)

Peşteră îmblânzită, cochilie, casă arhetipală, inovaţie

Amândoi autorii acestui articol au vizitat casa, şi în mai multe rânduri. Şi, dincolo de inovaţie, ni s‑a părut un loc unde te simţi bine. Sigur, există acea slăbiciune a arhitecţilor faţă de frumuseţea şi sinceritatea brută ale betonu­lui aparent, însă credem că aici e vorba de mult mai mult de‑atât, iar dovadă e şi faptul că şi Teodorei Zăbavă, şi lui Mircea Toma le place ce‑a ieşit (vezi caseta cu opiniile lor). E o construcţie puternică şi sinceră, austeră chiar, în care multe din lucrurile ascunse – nu doar structura, ci şi traseele de instalaţii, de exemplu – sunt aici aparente. Dar e şi un loc confortabil, care preia multe dintre elemen­tele arhetipale ale locuirii. Lemnul netratat al placajelor şi tâmplăriei, vatra din mijlocul casei intră în această categorie. Dar mai sunt şi vitrajele foarte mari, ce aduc înăuntru o lumină generoasă şi care schimbă culoarea şi textura aparentă ale pereţilor de‑a lungul zilei şi anotimpurilor. Eşti peste tot şi în acelaşi timp protejat şi în legătură directă cu mediul dimprejur, cu grădina mai ales, dar şi cu vecinii şi cu oraşul. Chiar şi betonul atât de urât de mulţi ca semn al unei moder­nităţi autiste şi inumane îşi exprimă aici adevărata natură, de piatră lichefiată şi recompusă. Peste tot par să coexiste arhaicul şi o modernitate inteligentă şi fără complexe; nu în ultimul rând, pielea metalică de pe faţadă poate fi şi ea citită drept un dispozitiv verde low‑tech foarte în pas cu vremea, dar şi drept o rein­ventare a bolţilor de viţă care transformă de atâta vreme curţile bucureştene în saloane vegetale.

Ce spun clienţii

Pentru Teodora Zăbavă şi Mircea Toma era clar din start că trebuie să construiască o casă verde. Recunosc însă că nu prea ştiau foarte bine ce înseamnă o astfel de casă şi că, iniţial, nu se gândeau deloc la beton, pe care l‑au perceput mai degrabă ca pe un material nenatural, agresiv pentru mediu. S‑au lăsat convinşi, au experimentat şi învă­ţat împreună cu arhitectul şi sunt fericiţi cu rezultatul, chiar dacă mai sunt lucruri ce mai trebuie făcute, prin­tre care grădina de pe acoperiş pe care şi‑au dorit‑o de la început. Pasiunea arhitectului a determinat antre­narea tuturor participanţilor, ce s‑au implicat mult dincolo de oferirea corectă a unor servicii. Succesul se bazează de fapt pe împărtăşirea unui set de prin­cipii şi pe o asumare a unui parcurs uneori dificil, cu nenumărate avize de obţinut şi cu o proiectare şi o execuţie prelungite.

Meritul investitorilor au fost, credem, cel de‑a fi avut o filosofie de viaţă şi de‑a se fi încăpă­ţânat să locuiască în acest spirit şi, apoi, cel al încrederii – de a‑şi pune integral interesele în braţele unui arhitect.

Un beton complet nou

Când Bogdan Gyemant‑Selin ne‑a contactat pentru realizarea unui beton termoizolant, s‑a declan­şat un proces prin care am devenit nu furnizori, ci parteneri şi susţinători ai proiectului, spun Gabriela Nahoi şi Aurora Capanu de la echipa liniei de pro­ducţie din beton.

Agregate din ceramică expandată sau sticlă ce au fost folosite în experimentele internaţionale nu sunt disponibile în România. Sustenabilitatea presu­pune însă folosirea unor materiale locale, transportate pe distanţe mici, astfel încât ne‑am asumat un proiect de cercetare pentru crearea unui beton termoizolant. A apă­rut ideea folosirii scoriei bazaltice, disponibilă în cari­era Racoş (Transilvania). În trecut, agregatele din scorie erau folosite pentru un beton uşor, termizolant însă nepor­tant – o tehnologie la care s‑a renunţat de ceva vreme. Am creat, testat în laboratoare, apoi în staţia de betoane pe un perete‑prototip şi am agrementat oficial un beton cu agre­gate integral din scorie (pietriş şi nisip), foarte rezistent, hidroizolant şi cu un indice de performanţă termică λ de 0,6 W/mK (comparativ cu cei cca. 1,806 W/mK ai beto­nului standard). Dincolo de izolarea propriu‑zisă, ce‑i drept inferioară standardelor casei pasive, materialul are o inerţie termică considerabilă, şi a fost extras, transportat (cu trenul) şi pus în operă după principii sustenabile.

Deocamdată,o nişă

Atât echipa de producţie a betonului, cât şi con­structorul Cristian Erbaşu consideră că pro­dusul este cu adevărat relevant în cadrul unui sistem, ce presupune o gândire arhitecturală şi con­structivă globală, dar, mai ales, o anumită cultură a locuirii, dedicată unei vieţi sănătoase şi sustenabili­tăţii. În sine, betonul este evident mai scump decât unul standard, însă, chiar şi la folosire limitată pentru această casă experimentală, eliminarea tuturor stratu­rilor obişnuite a permis un cost perfect echivalent cu cel al unei construcţii convenţionale. Durata de viaţă va fi însă mult mai lungă şi costurile de întreţinere, mult scăzute.

E important ca firmele de construcţie care aspiră la un anumit nivel să participe la procese de inovare, la progres, la aducerea construcţiilor la un alt nivel, spune Cristian Erbaşu. Chiar dacă, pe termen scurt, ase­menea case vor reprezenta doar o nişă, e important să arăţi că ele pot fi realizate, şi realizate în mod economic, să vezi cum se comportă în timp, şi să promovezi o alternativă concretă la producţia şi, de fapt, mentalitatea generală. În opinia mea, evoluţia în construcţii din ultimii douăzeci de ani se bazează mai ales pe noile materiale; aici, mate­rialul a rezultat din dorinţa unui mod de viaţă şi dintr‑o idee arhitecturală; ne‑am bucurat să devenim parteneri într‑un astfel de proiect.

Credite

Amplasament: Str. Institutul Medico‑Militar 22, București

Arhitect: Bogdan Gyemant‑Selin

Client: Teodora Zăbavă & Mircea Toma

Beton experimental: Echipa liniei de producţie din beton condusă de către Gabriela Nahoi, Aurora Capanu / Lafarge România (în prezent CHR România, prin finalizarea procesului de achiziţie de către CHR Irlanda)

Structură: Sicon 21

Instalații: DeMO Studio

Constructor: Construcţii Erbaşu

Pardoseli: SIKA

Confecții metalice: Griro

Lemnărie: Wood Art

Confecţii lemn şi mobilare interioară: Atelier RD

___________________________________

Articol publicat în cartea Inventând locuri. Practici şi proiecte inovative din România

ISBN 978-973-0-20130-7

Editat de către: Zeppelin. 

An apariție: 2015