ACE: O conversație cu arh. Odile Decq

13 min citire
Share:
FacebookLinkedInCopy Link

24 iulie 2020

Architects’ Council of Europe (ACE) a realizat un interviu cu Odile Decq despre impactul Covid-19, problema locuirii, relația cu orașul, calitatea mediului construit, provocările pentru femeile din arhitectură, despre Institutul Confluence – o școală experimentală pentru inovare și strategii creative în arhitectură, cu sediul la Paris. În timpul carantinei, studenții ei au muncit din greu imprimând măști de față 3D și punând și altora la dispoziție modele open source.

ACE: Criza Covid-19 a sporit întrebările pe care ni le punem cu privire la urbanism și problemele climatice. După părerea dvs., cum vor gândi arhitecții orașele și cum vor reinventa spațiile? Cum vedeți acest nou ciclu?

Odile Decq: (…) Prima reacție a locuitorilor marilor orașe a fost aceea că și-au dat seama că orașul nu este safe deoarece generează o mulțime de constrângeri.

În primul rând, din cauza dimensiunii locuinței, revelată de perioada în care s-a stat în casă în locuințe mici, în special la Paris, de nevoia de a lucra de acasă (sau nu), de a avea grijă de copii și, în același timp, de a face față presiunii asupra întregii familii și asupra cuplurilor; această situație a creat multă intimitate cu care nu mai eram obișnuiți decât în ​​momentele de relaxare sau de vacanță, deși acestea sunt alte momente ale vieții și nu viața de zi cu zi. (…)

Limitările în ceea ce privește standardele de adaptabilitate a locuințelor sunt o moștenire de la sfârșitul secolului XIX/XX, care nu este potrivită cu modurile de viață recente și cu atât mai puțin cu mediul actual post-Covid-19. Este evident că vom avea și alte crize de sănătate și că va trebui să gândim diferit.

În plus, constrângerea muncii de acasă pentru o mare parte din populație va duce la o schimbare a modului în care trăim acasă, mai ales că majoritatea companiilor vor extinde munca la domiciliu. Eu fac parte dintre aceștia, întrucât angajații mei nu mai doresc să-și petreacă timpul în metrou. Le-am cerut totuși să vină o zi pe săptămână la birou pentru a avea un minim de contact social.

Trebuie găsită o relație proporțională între mersul la birou și lucrul de acasă. Aceasta din urmă are consecințe asupra locuirii, în special în ceea ce privește adaptabilitatea și modul în care au fost elaborate standardele, constrângerile și modelele de finanțare – toate acestea nu mai sunt deloc potrivite. Acesta este un subiect politic, un subiect de urbanism, de mediu și social. Nu vorbesc despre oraș în general, ci în special, pentru că este un subiect fundamental astăzi.

Se pune problema plecării locuitorilor din orașe către mediul rural, regiuni și orașe mai mici. În timpul carantinei, unii și-au dat seama că ar putea locui în altă parte decât la Paris. În unele orașe, aflate la mai puțin de o oră și jumătate de capitală cu TGV-ul, prețurile proprietăților au crescut cu 20% în această perioadă. Înseamnă că mulți oameni nu mai doresc să trăiască în orașe închise și vor să folosească orașul pentru alte lucruri – divertisment, cultură, chiar dacă acum cultura este complet blocată – pentru a se întâlni cu prietenii, pentru contactul cu sediul companiei, dar toate astea locuind în altă parte.

Am crezut mereu că este imposibil să fac arhitectură de la distanță, dar mi-am dat seama că se poate cu instrumentele de acum.

(…) Două lucruri au câștigat valoare în prezent: casele cu grădini, apartamentele mari și accesul la aer liber în orașe de dimensiuni medii și apartamentele cu terase și balcoane în Paris.

Situația actuală ne va obliga să regândim relația cu orașul, care va fi diferită chiar dacă orașul și concentrarea din orașe nu vor dispărea.

Atracția pentru oraș a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea în Marea Britanie, odată cu industrializarea, și după al Doilea Război Mondial, în Franța; este o tendință oarecum inevitabilă. Vom dori în continuare să trăim în oraș. Nu toți vom trăi în mediul rural, chiar dacă avem acum mai multe facilități. Ne lipsesc o mulțime de aspecte ale orașului, există diferențe în ceea ce privește modul de gândire, serviciile, nu există agitația umană care să dea senzația de a fi înconjurat de oameni, e mai multă izolare, este diferit.

Mie, de exemplu, chiar dacă iubesc Bretania, nu mi-ar plăcea să trăiesc acolo în fiecare zi din viața mea; relația cu timpul nu este aceeași, ritmul e diferit, relație cu densitatea e diferită, în ciuda facilităților actuale.

Deci trebuie să ne gândim la un mod diferit de a trăi în oraș, cu extensii către exterior. Acestea pot fi private, semi-colective sau colective. (…)

ACE: Cum definiți dvs. calitatea mediului construit?

Odile Decq: Este important să nu fii forțat să stai în spații prea mici, care împiedică deplasarea, deoarece viața nu este statică. Viața nu este despre a sta pe scaun toată ziua și zi după zi. Mișcarea și deplasarea sunt importante. Am nevoie să fac câțiva pași, să iau o gură de aer. Este fundamental ca spațiul să permită mișcarea, este chiar esențial pentru sănătatea noastră. (…)

ACE: În 2016, ați câștigat premiul Jane Drew pentru contribuția deosebită la statutul femeilor în arhitectură. Se schimbă ceva în lumea arhitecturii în ceea ce privește egalitatea? Care sunt cele mai mari provocări pentru femeile din arhitectură?

Odile Decq: Din păcate, nu se schimbă multe și totul se mișcă foarte încet. Nu este normal. Există încă aceeași distorsiune între numărul de elevi din școlile de arhitectură, adică o majoritate de 60% femei în întreaga lume, și numărul celor care practică profesia, adică o majoritate de 70% bărbați în întreaga lume.

Asta se întâmplă din multe motive, de la educația primită în copilărie, diferențierile dintre băieți și fete, la diferențierea la școală. Această diferențiere explică parțial lipsa de încredere în sine a fetelor, într-un mod aproape cultural, legat de educație și de trecut, de felul în care bărbații se raportează la noi atunci când suntem pe poziții egale. Spun asta din ce în ce mai mult, deoarece de multe ori nu suntem noi cele care avem o problemă, ci bărbații sunt cei care au o problemă în ceea ce ne privește.

Când ești femeie arhitect încrezătoare întru-un proiect, vorbești de pe picior de egalitate. Însă uneori mă găsesc în fața unor persoane care nu pot să se gândească la mine ca fiind egală și, din păcate, o fac adeseori fără să-și dea seama (pentru că pot ține în același timp un discurs foarte „pro-femei”), prin jocuri ciudate de seducție sau de autoritate. E ceva ce se tot întâmplă și problema este legată într-adevăr de educație. Nu trebuie să „genderisăm” educația.(…)

„Me too” a făcut să se întâmple anumite lucruri, a creat noi reflexe. După incendiul de la Notre-Dame din Paris, am auzit rapid arhitecți bărbați la radio și TV. Abia după 3 zile, am primit un apel de la un jurnalist France Inter (un post de radio francez) care a vrut să-mi ia un interviu pentru că și-a dat seama că nu s-a auzit punctul de vedere al unei arhitecte.

În Franța, în timpul izolării, am realizat că la TV, pe canalele de știri 24/7, invitații erau aproape întotdeauna bărbați politicieni, medici, cercetători… am ascultat și, mai ales, auzit puține femei medici sau cercetătoare. Citeam într-un articol recent că firmele conduse de femei au fost gestionate mai bine, ceea ce s-a constatat și în perioada crizei financiare din 2008. Se pare că este valabil și acum. Încă nu am învățat lecția.

ACE: În opinia dvs., care este relevanța politicilor pentru arhitectură? Care sunt așteptările dvs. în ceea ce privește practicarea profesiei și asigurarea calității mediului construit, la nivel european?

Odile Decq: Nu sunt foarte convinsă că statutul arhitecților ar trebui protejat. Cred că trebuie să protejăm arhitectura și ideea de arhitectură mult mai mult decât viziunea profesională a arhitectului; importante sunt arhitectura, calitatea arhitecturii, educației în arhitectură și arhitectura, mai mult decât viziunea profesională a arhitectului. (…)

De când am început să predau, de la începutul anilor 90, nu mi-am împins niciodată studenții să devină arhitecți. Îi încurajez să fie autonomi și independenți. Nu își doresc neapărat să lucreze într-un birou de arhitectură, deși aceasta pare a fi deznodământul obligatoriu după absolvirea unei școli de arhitectură. Au diverse proiecte, cum ar fi înființarea propriei afaceri, cercetarea bio-materialelor, sunt deschiși la orice și asta va contribui la răspândirea calității arhitecturii pretutindeni, pentru că nu sunt sigură că ne putem baza doar pe arhitecți pentru a asigura calitatea arhitecturală.

Asta cred, deși știu că spunând acestea îmi voi face dușmani în cadrul profesiei, dar nu pot altfel.

Depinde și de politicienii care nu au nicio noțiune despre ce este arhitectura. Depinde și de cum se raportează cei din mediul de afaceri la asta. De asemenea, depinde și de mediul cultural mai larg, care nu înseamnă doar arhitectură. Dacă oamenii au o idee și o educație despre ceva care are sens cultural, atunci sunt mult mai înclinați să sprijine, să ceară sau să realizeze un proiect de arhitectură.

Ca atare, cred că arhitectura ar trebui să facă parte din educația care începe în copilărie, dar fără viziuni conservatoare și nostalgice despre trecut. Este important să ne uităm la felul în care arta contemporană s-a deschis mai mult publicului larg, prin târguri, festivaluri și galerii, răspândind noțiuni care pot fi asimilate de mulți, deschizându-i către o lume cu care nu erau familiari.

Nu există așa ceva în ceea ce privește arhitectura, adulții și copiii nu sunt introduși în ceea ce înseamnă calitatea arhitecturii, arhitectura contemporană sau încurajați să privească la ceea ce se întâmplă în jurul lor. Întâlnesc frecvent oameni care nu sunt din domeniu și care îmi spun: „Orașul acesta este frumos pentru că este bine conservat” și cărora nu le plac orașele cu clădiri contemporane. De ce ne aflăm încă aici? Tocmai din acest motiv spun că nu putem aștepta ca doar arhitecții să apere arhitectura, prin asta înțelegând apărarea profesiei, când de fapt este vorba de mult mai mult.

ACE: „Dreaming the Future. Building tomorrow”. Povestiți-ne despre școala dvs. privată experimentală, Institutul Confluence, pentru inovare și strategii creative în arhitectură. Această școală, cu sediul în Paris, este concepută pentru a depăși convențiile, pentru a crea un spațiu de experimentare și deschidere. 

Odile Decq: (…) În general, și mai ales în școlile unde profesorii predau de foarte mult timp, aceștia cred că școala este pentru ei și că le aparține. Eu consider că școala este destinată elevilor și le aparține elevilor. Rolul profesorilor este de a transmite informații, de a ajuta elevii să crească și să învețe. (…)

Cei din noua generație (millenial și cea anterioară) nu sunt prea atenți în timpul cursurilor, caută pe internet informațiile despre care li se vorbește sau fac altceva. Filozoful francez Michel Serres, autorul ‘Petite Poucette’, a împărtășit această reflecție despre digital humanities, consemnând faptul că este inutil să se țină prelegeri din spatele altor ecrane și că așa ceva a devenit greu de suportat. Atunci când discutăm despre proiecte și dau o referință, studenții o caută direct pe smartphone-uri. Telefonul devine o extensie a minții și cunoștințelor lor. Așadar, primul lucru de spus este că nu mai are rost să ținem prelegeri.

Al doilea lucru este că elevilor le place foarte mult să atingă materialul sau să construiască. (…) Deci relația dintre a gândi și a face în același timp trebuie să fie directă și cât mai rapidă, prin proiectare. Pentru asta sunt necesare instrumente – laboratoare pentru fabricare, pentru ca fabricarea să fie posibilă și accesibilă. Multe dintre laboratoarele din școli sunt rareori accesibile, deoarece există puține dotări, materiale sau prea mulți elevi. (..)

ACE: Studenții dvs. au muncit din greu pentru a lupta împotriva pandemiei imprimând măști 3D și punând la dispoziție modele astfel încât și alții să poată face același lucru. De asemenea, chiar dvs. ați furnizat măști spitalelor din Paris. Pandemia Covid-19 a pus încă o dată în evidență solidaritatea arhitecților și creativitatea designerilor. Cum au făcut față studenții restricțiilor din această perioadă?

Odile Decq: Majoritatea studenților mei sunt străini. Celor patru studenți care au lucrat cu mine li s-a părut fantastic proiectul, existența lor căpătând un sens în această perioadă de izolare. Au venit la școală să pornească mașinile, le-au monitorizat, au printat măștile șamd. Și-au adus computerele, nu au fost în același timp împreună, au lucrat și la proiectele lor, în schimburi. O dată pe săptămână, ne întâlneam toți cinci ca să pregătim măști și comenzi. Am livrat 2000 în principal spitalelor și caselor de bătrâni, ceea ce nu este puțin. (…)

ACE: Ce sfaturi aveți pentru tinerii arhitecți?

Odile Decq: Fiți curioși și propuneți-vă să descoperiți lumea fără opreliști, acceptând toate diferențele. Fiți cât se poate de curioși pentru a putea asimila cât mai mult din felul în care trăiesc ceilalți și ca să înțelegeți cine sunt ceilalți de lângă noi. Să nu aveți bariere, să fiți suficient de curajoși și să vă asumați riscuri. Să visați să schimbați lumea și să inventați secolul XXI.

Așa cum spun adesea, sunt geloasă pe studenții de astăzi. M-am născut la mijlocul secolului XX și am avut norocul să văd o lume în schimbare. Ei trebuie să inventeze într-o lume bulversată și pentru a inventa, mai întâi trebuie să viseze, apoi să gândească și să acționeze. Este o provocare extraordinară.

Odile Decq este o arhitectă și urbanistă din Franța (www.odiledecq.com). În 1990 a primit recunoașterea internațională pentru Banque Populaire de l’Ouest din Rennes. În 2016, a primit premiul Jane Drew pentru promovarea rolului femeilor în arhitectură. Predă arhitectură de 25 de ani. A fost directoarea École Spéciale d’Architecture (ESA) de la Paris, din 2007 până în 2012, unde a și predat timp de 15 ani. Și-a creat propria școală în 2014, Institutul Confluence pentru Inovare și Strategii Creative în Arhitectură.

Interviul integral este disponibil aici.