Conservare, nu muzeificare – Casa Mincu București

Proiect: Şerban Sturdza, Alexandra Culescu, Francina Mancas-Palade, Corina Stoianovici, Raluca Mihalache, Mika Nilich, Adrian Mihăescu

Hazardul a jucat rolul său în fapul că sediul Ordinului Arhitecţilor din România e găzduit chiar de casa în care Ion Mincu – promotorul stilului neoromânesc în arhitectură şi fost preşedinte al Societăţii Arhitecţilor Români – a trăit şi a creat în ultima parte a vieţii (1890-1912), după ce a achiziţionat-o de la arhitectul Antonio Gaetano Burelli. Şi pentru că hazardul l-a vrut ca emisar pe arhitectul Şerban Sturdza – cel care a descoperit clădirea, i-a răsturnat destinul şi acum coordonează lucrările de restaurare – Ştefan Ghenciulescu şi cu mine l-am rugat să ne ajute să developăm povestea direct de la sursă şi-a acceptat s-o aflăm chiar acolo, în plin şantier.

AFINITĂŢI ELECTIVE

În antreu, un sculptor ciopleşte un text în marmura pardoselii. Tot acel spaţiu va fi acoperit cu cuvinte, iar paşii celor care vor trece pe-acolo vor asigura, în timp, cuvenita uzură: Ca să continue viaţa, nu e muzeificat nimic. Ideea de muzeificare e cumva… ucigaşă, ne spune Şerban Sturdza, poftindu-ne înăuntru.

Cu aproape un deceniu în urmă, aici, în prima cameră, se petrecuse totul: declicul hazardului, întâlnirea, prima discuţie şi tratativele decisive cu proprietarul, doamna Peretz. Căutasem în tot oraşul o casă veche pentru sediul Ordinului, o vară întreagă am tot căutat, şi-am nimerit aici complet întâmplător; am intrat în vorbă cu ea şi, când a auzit că-s de la Ordin, mi-a făcut un scandal groaznic că mormântul lui Mincu e neîngrijit. Mi-am cerut scuze, dar tot m-a dat afară; m-a rugat totuși să repet cum mă cheamă, și-a dat seamă că o cunoștea de mult pe mama mea și m-a chemat înapoi.. Mi-a făcut un ceai, şi din momentul ăla s-a făcut legătura. A fost, pur şi simplu, o întâmplare. Cum o-ntâmplare a fost şi că doamna tocmai se pregătea să vândă o parte din casă – restul şi curtea fiind ocupate de alţii. Erau deja în discuţii cu nişte italieni, care aveau şi-un proiect: demolau o aripă a casei şi făceau un P+4 pentru birouri în curte. Faptul că arhitecţii români au avut, în cele din urmă, întâietate a fost o chestiune de conjunctură, stimulată de legătura comună cu memoria marelui arhitect, dar şi de un efort colectiv remarcabil, casa fiind achitată din cotizaţiile lor lunare şi din subscribţii. La preluarea sa, Ordinul şi-a asumat toate sarcinile, în numele doamnei Peretz, care a continuat să locuiască o vreme acolo. Întâmplarea a făcut ca ea să se prăpădească pe neaşteptate, lăsând Ordinului prin testament câteva piese valoroase de mobilier. O secţiune a casei, însuşită în mod abuziv de un chiriaş, a fost câştigată-n instanţă de OAR.

STRATEGIE ATIPICĂ

Şerban Sturdza nu-şi imaginase că lucrările se vor întinde pe atât de mulţi ani, dar realizase din start că o casă de asemenea valoare merită foarte multă răbdare şi ingeniozitate. Etapizarea era obligatorie, inclusiv din motive juridice nu se putea face altfel. S-a început, însă, atipic, cu restaurarea tavanelor: Cu documentaţie, cu tot ce trebuie, într-o perioadă în care, normal, după lege, nu e permis. Pentru că ar trebui mai întâi consolidată casa. Dar, dacă n-aş fi făcut aşa, n-aş fi putut convinge pe nimeni de valoarea casei, pentru că în momentul acela arăta groaznic. Iar când am descoperit ce era dedesubt, a fost un argument extraordinar de puternic ca să se ambaleze lumea. La noi, dacă ceva e în stare proastă, e urât. Vechii locatari vopsiseră tot tavanul în alb, cu ulei, că, dacă-i alb, e frumos. Doar aici s-a lucrat vreo doi ani de zile: O muncă extraordinară. În momentul în care am descoperit o albină, şi celelalte motive decorative, lumea s-a înflăcărat. Aşa era pe vremea lui Mincu, am găsit fotografii incredibile, inclusiv cum era mobilat, cu perdele, tablouri, covoare. Deci o primă etapă de restaurare a privit tavanele şi tot ce este pictură; ne-am asumat ideea că în timpul lucrărilor ulterioare s-ar putea să mai apară nişte fisuri – caz în care se va reveni local, pentru că din punct de vedere strategic era absolut necesar să se acţioneze astfel. Când am pătruns la acel chiriaş în casă am făcut o serie de poze cu felul în care arăta, când nu începuse încă nimic, fără să ştim când o să recuperăm cu adevărat, puteam să nu reuşim niciodată.

Zidurile erau în stare foarte bună, au fost doar reparaţii locale şi intervenţii minime. La vizita noastră, mici fisuri în pereţi sunt încă vizibile: nu fuseseră încă reparate pentru că abia fusese pus al doilea planşeu pentru mansardarea clădirii – grinzi metalice care stau pe zidurile portante. În prima încăpere remarcăm o porţiune de frescă şi semnele aducerii sale la lumină; vibrează plăcut şi ciudat în apele întunecate şi reci ce scaldă restul pereţilor. E din perioada lui Gaetano Burelli, care probabil proiectase şi casa. Fusese descoperită în timpul reparaţiilor la instalaţia electrică şi este puternic buciardată, dat fiind că servise drept strat de bază pentru tencuiala mai nouă; restauratorii au decis s-o păstreze atât pentru calitatea sa, cât şi pentru atmosferă; se conserva astfel şi ceva din stadiul anterior, când casa arăta şi era locuită altfel, evocând o cu totul altă manieră de a percepe şi de a consuma interiorul unei case, care era tipică în Bucureşti şi pe care Mincu a anulat-o cu brutalitate, impunând noua imagine, mult mai sumbră şi mult mai precisă, cu culorile care se regăsesc în restul casei. Iniţial, între antreu şi salon existaseră trei deschideri delimitate de stâlpi, spaţiu care, după ce arhitectul Mincu achiziţionase clădirea de la Burelli, fusese închis. El a reconvertit, a reciclat totul; a schimbat aspectul interioarelor şi faţadelor şi a supraetajat casa, care şi-a păstrat funcţia de locuinţă şi atelier, fiind apoi ocupată de urmaşii săi.

CA UN ROMAN POLIŢIST

Reparaţiile s-au făcut în ritm lent, până la cele mai mici detalii – chiar şi încuietorile de la ferestre au fost aduse la starea din vremea lui Mincu. O denivelare ivită în timp în spaţiul de trecere dintre două camere a stârnit vii discuţii cu cei care doreau o corecţie calofilă; a fost conservată, pentru că face parte din istoria casei, meşterii fiind nevoiţi să păstreze panta la repararea pardoselii. Nu e o restaurare cum face românul, dă cu coasa de la stânga la dreapta şi restaurează. E un lucru făcut strict acolo unde trebuie, iar, unde nu trebuie, nu e făcut. Se avansează încet-încet. Lemnul lambriurilor e cel original, a fost reparat cu Paraloid, curăţat de fungi şi doar în câteva locuri înlocuit. Ce-am făcut nou a fost izolaţia hidrofugă la toată fundaţia, interior şi exterior, injectare cu Xypex, pentru că era o umiditate foarte mare. S-a făcut o expertiză şi a rezultat clar că nu putea fi lăsată în stadiul acela. Şi din cauza asta a durat foarte mult. Din acelaşi motiv a trebuit desfăcut parchetul şi apoi remontat. Nişte canale de ventilaţie legate de faţadă şi de coşuri asigură acum o circulaţie a aerului menită să mai scadă umiditatea. Pentru a nu strica ambianţa cu radiatoare moderne, care ar fi schimbat dramatic aspectul interioarelor, au fost desfăcute şi refăcute toate sobele (aduse la zi, cu gaze şi senzori), pentru a fi folosite la încălzire, fiind completate cu ventilo-convectoare; sistemul de condiţionare a aerului e ingenios mascat, prin nişte mici bolţi sub buiandrugul de zidărie, tubulaturile fiind distribuite între planşeul de lemn şi cel de metal. O sobă care lipsea a fost înlocuită cu una adusă de la casa lui Alexandru Rosetti, de pe Strada Dionisie Lupu nr. 56 – care fusese demolată în 2011.

Pentru verificarea umidităţii fusese desfăcut un lambriu, în spatele căruia a fost introdus un endoscop; au găsit un ghemotoc de hârtie pe care l-au extras, crezând că-i o bucată de ziar care putea ajuta la datare (cum, de altfel, găsiseră-n multe alte locuri, şi sunt bine păstrate). A fost ca un roman poliţist. Am găsit în cocoloşul ăla de hârtie şapte scrisori din timpul comunismului, din anii ’50, pe care le-am restaurat şi acum încercăm să depistăm personajele. Scrisorile, în mod evident, fuseseră ascunse. Într-una din camere, prin ’48-’49 fusese depozit de cizme, aici s-au succedat tot felul de personaje. Şi, când am găsit chestiile astea, ne-am aprins foarte tare şi-am început s-o luăm sistematic. În urma acestei operaţiuni, în spatele altui lambriu au fost găsite, pe o suprafaţă de tencuială, nişte desene de şantier de-ale lui Mincu (şi care vor fi expuse chiar în acea cameră); descoperirea atestă că lambriul fusese adăugat ulterior.

ŞCOALA DE VOLUNTARI

Toate spaţiile de la parter şi de la subsol vor fi deschise publicului, şi vor putea găzdui expoziţii, concerte, proiecţii, conferinţe şi alte evenimente culturale, cum s-a şi întâmplat deja în nenumărate ocazii. Casa Mincu a adăpostit în mod intensiv astfel de manifestări în timpul Festivalului Verona Street Delivery, ajuns la a şaptea ediţie. De altfel, mutarea Ordinului aici a avut un rol esențial în generarea acestuia.

Deocamdată, birourile ocupă un spațiu destul de restrâns în aripa mai nouă, urmând ca la sfârșitul operației la aripa veche să se extindă la etaj; doar sala de şedinţe va fi jos, spaţiu care în restul timpului va fi şi el public. Pot fi compuse, astfel, circuite alternative, iar anumite camere vor putea funcţiona şi separat, urmând principiile arhitecturii flexibile, când toate spaţiile au cam aceeaşi dimensiune, relaţionează-ntre ele şi pot avea, oricând, orice fel de funcţie dorită. Practic, două treimi din spaţiu vor fi, astfel, efectiv, dedicate oraşului. Asta-n pofida faptului că autorităţile nu au contribuit nici măcar simbolic, totul fiind realizat din resursele Ordinului, mici sponsorizări (în obiecte – de pildă un closet Roca, o lampă) şi multă muncă de voluntariat. S-a format aici o echipă de voluntari formidabilă. Eram într-o situaţie grea tot timpul, şi-am zis că ne-ar prinde bine să avem câteva ajutoare. Și am făcut o chemare, de vreo 5 persoane, şi au venit 50, majoritatea tineri arhitecţi, dar şi restauratori şi din multe alte discipline. Şi-atât de bine-a mers treaba, că acum am vrea să dăm posibilitatea acestei echipe să continue, pentru că s-a descoperit un interes care trebuie încurajat, susţinut şi fructificat. Aşa s-a născut ideea Şcolii de voluntari de la Casa Mincu – centru-pilot de dezvoltare pluridisciplinar, axat pe salvarea monumentelor istorice din România, sub coordonarea OAR şi a Fundaţiei Pro Patrimonio. Sunt perspective ca aceeaşi echipă să lucreze şi la restaurarea unor fragmente de la Biserica de lemn din Urși.

FINISĂRI INTERMEDIARE

În total, peste 200 de persoane au participat la lucrări, numele tuturor fiind trecut, simbolic, pe răboj – o porţiune de perete care la final va rămâne ascunsă, urmând a fi acoperită de un dulap; acesta fusese cumpărat împreună cu casa, şi nu se ştia exact de unde era, până la studierea fotografiilor vechi, când s-a aflat că făcea parte din lambriu. Camera cu pricina – în colţul cel mai îndepărtat de la intrare, din stânga – e şi una dintre cele mai misterioase, cu aspect de capelă: sub plafon, un brâu decorativ cu medalioane în care sunt pictate portrete de sfinţi – opera lui George Demetrescu Mirea, cu care Ion Mincu a colaborat adesea, realizând, printre altele, frescele Catedralei din Constanţa, distruse în urma unui bombardament aerian. Şi aici, două portrete – executate pe pânză şi-apoi lipite pe zid – lipsesc. Au fost furate.

Cu toate vicisitudinile prin care-a trecut, aduse de lungul lanţ de locatari şi destinaţii hărăzite de-a lungul timpului, casa a rezistat bine, şi-a păstrat autenticitatea (chiar şi geamurile uşilor interioare, cu fermecătoarele lor imperfecţiuni, sunt de epocă); va fi interesant de văzut cum va răspunde la noua folosinţă. Am constatat că, de fapt, se pot face lucruri colosale în locuri de genul ăsta. Că ideea de finisare, de gata, e relativă. Că poţi să foloseşti spaţiile şi într-o zonă intermediară, cu creativităţi multiple.

CREDITE

Arhitectură: Şerban Sturdza, Alexandra Culescu, Francina Mancas-Palade, Corina Stoianovici  , Raluca Mihalache, Mika Nilich, Adrian Mihăescu

Structură: Mihai Ursăchescu

Instalaţii: Cristian Tomescu – sanitare şi încălzire

Andrei Costel – electrice

Constructor general: CELLA COSIMEX

Restaurare pictură – tavane, frescă:  FABER STUDIO

Maria Dumbrăvicean, Ioana Olteanu

Colaboratori:

• Mariana Celac, arhitect
• Zoe Langada – decorator
• Mariana Prună – chimist, specialist lemn
• Mirela Constantin – restaurator pictură pe lemn
• Vasilica Martin, Maria Colţofean – restaurare pictură murală- coordonatori voluntari, restaurare uşi, lambriuri pictate lemn, coordonation of volonteers, wooden pannels,
• Paul Botescu – sculptor- dulapuri noi după poze vechi
• WOODLINE INTERNATIONAL- tâmplărie
• Dan Pleșa şi echipa – tâmplărie
• Ionel Tufa şi echipa – tâmplărie
• Grigore Mitrea – tâmplărie
• Grigorescu Cătălin – recondiţionare şi completări lambriu
• Tudor Crasmariuc, restaurator lemn- restaurare dulap vechi
• Matei Corvin – pielărie
• Victor Săraru, artist plastic – feronerie
• Palaghiu Costică şi echipa – refacere sobe
• Dobrin Pandea – piatră
• Alexandru Şchiopu – grafician

___________________________________

Text aparut initial in cartea: Case vechi, design şi ceva în plus. Reactivarea patrimoniului arhitectural din România, editat de către Zeppelin, București, 2012