De ce e greu de organizat un concurs "bun"

Text: Ana Maria Zahariade

___________________________________

Au trecut doi ani de când mi-a revenit organizarea de concursuri în cadrul colegiului director al OAR.  De-a lungul lor, s-au desfășurat deja câteva concursuri de soluții și sunt în pregătire alte câteva. Tot de doi ani, OAR are și un consultant permanent pentru concursuri în persoana arhitectei Mirona Crăciun, un fin și experimentat cunoscător al mecanismelor de concurs și căreia îi datorez (și îi datorăm) ceea ce s-a realizat până acum. Tocmai s-a încheiat concursul pentru Noul MNIR, un concurs de o importanță fără pereche, o șansă unică pentru viitorul unui splendid monument al Bucureștiului și al unei prestigioase instituții.

Față de anii trecuți, pot vorbi despre un oarecare avânt, ceea ce este un câștig, desigur relativ. Dar pot afirma fără ezitare că, dacă există un câștig cert al acestei perioade, atunci acesta constă în evidențierea unor probleme de a căror rezolvare depinde viitorul concursurilor ca formă de achiziție publică în România. Pentru că, pe lângă ce am organizat și organizăm, am învățat din mers despre piedicile autohtone pe care le întâmpină această practică, o practică devenită cutumă în multe țări din lumea occidentală.

N-am intenția să fac literatură pe marginea sensului concursurilor de arhitectură pentru calitatea noului nostru mediu construit și pentru arhitecți; acest sens este parte a misiunii generale a OAR pentru societate (pe care o urmărește în variate feluri). Voi încerca doar să rezum cât mai succint și mai tehnic câteva idei și câteva dintre problemele pe care le întâmpină organizarea de concursuri în Romania de azi. Mă refer, desigur, la concursurile organizate la standardele de calitate recomandate de Uniunea Internațională a Arhitecților (UIA) și însușite de OAR pentru concursurile pe care le promovează/organizează.

Finalitatea particulară a oricărui concurs

Aceasta consistă în selectarea celei mai bune soluții/idei pentru o anumită situație (loc și program). Problema este prin ce garantează concursul cea mai bună soluție/idee. Nu mă refer la o garanție în absolut; așa ceva e imposibil. Dar un concurs bine făcut — și subliniez bine făcut — dă șanse de calitate mult mai mari decât o simplă licitație, un design&build sau o atribuire directă de proiect. Aceste șanse se bazează pe:

1. O temă de proiectare făcută de o echipă de profesioniști — numiți de organizator — care transpun dorințele/intențiile achizitorului (promotorului) într-o formulă cât mai corect adaptată situației date și urmărind un real folos general pe termen lung. (Fac aici și mențiunea că nu orice subiect de arhitectură poate deveni tema unui concurs și că nu orice temă se potrivește oricărui tip de concurs, deși nu e loc să zăbovesc asupra acestei idei, care intră de plano în calitatea temei.)

2. Un echilibru (nu ușor de realizat la noi) între complexitatea temei, oferta financiară a concursului (premii, ofertă de proiectare în situația în care miza este proiectarea ulterioară), timpul de lucru pentru concurs și numărul de planșe cerute. Din acest echilibru se poate obține un număr semnificativ de participanți și, în consecință, de răspunsuri la situația dată, ceea ce permite o selecție relevantă.   

3. O selecție pe baze profesionale, făcută de un juriu de profesioniști de înaltă competență profesională, autoritate și moralitate (eventual și recunoaștere internațională), capabili să înțeleagă și cumpănească situația dată și șansele unei bune realizări ulterioare. Selecția pe baze profesionale reprezintă o garanție de calitate din mai multe puncte de vedere, nu toate la fel de evidente și, cu atât mai puțin, asumate de achizitor ca atare, la care voi reveni mai jos.

4. Corectitudinea concursului și a selecției, garantată prin Regulament și prin dublele proceduri de anonimizare.

5. Obligația achizitorului de a respecta ierarhia de calitate stabilită de juriu, prevăzută prin Regulament și prin contractul cu organizatorul.

Toate acestea — pe care noi le percepem ca fiind profituri pentru arhitectură și societate — aduc însă în discuție o serie de probleme/dificultăți în relația cu achizitorul, care le percepe adesea ca piedici (uneori de netrecut) pentru organizarea unui concurs în locul unei licitații sau alte improvizații. 

(...)

Într-o concluzie de etapă, avem încă foarte mult de lucru pentru a (re)împământeni o practică sănătoasă a concursurilor de arhitectură ca formă de achiziție publică, pentru a acorda exigențele profesionale ale unui concurs bine făcut cu reglementările legale în vigoare.

___________________________________

Acest text a fost extras din articolul De ce este greu de organizat un concurs ”bun” ce va putea fi parcurs în varianta sa integrală în următorul număr al revistei A&B - Arhitecții și Bucureștiul.